Un roman de mitologie urbană 3

Hohotele interminabile ale lui Sydonay reverberară în întreaga hardughie şubrezită a Paradisului cauzând pagube inestimabile cu ochiul liber şi cu mintea nebaută. Desperat peste măsură şi asudat ca un armăsar călărit de regina Maria Tereza, Emmanuel trăgea ca posedatul de candelabrul improvizat din gloriosul trup al lui Sydonay, în încercarea frizând imposibilul de a-i smulge lanţurile de pe ea şi de a o restitui genunilor infernale cărora le aparţinea.

“O sa ne prindă, descreierato!”o ameninţă Emmanuel cu degetul mijlociu de la mâna dreaptă. 

“Poate dacă te-ai fi gândit de la început să-ţi foloseşti toate extremităţile nu am mai fi ajuns în situaţia asta penibilă!” îl sfătui Sydonay, fie şi post coitus, pe mai tânărul ei curtezan şi inchizitor, deopotrivă. 

“Taci, muiere!”se enervă Heruvimul simţind cum îi creşte tensiunea eterică. 

“Eu sunt Decarabia, de zece ori turbată şi nesatisfăcută de cea din urmă prestaţie a mucenicului de la picioarele mele, eu sunt Asmodeus, arhidiavolul, eu sunt Lilith, regina întunericului, eu sunt Lucifer!”spumegă Sydonay, luminând chilia ca un pom de Crăciun proaspăt pus în priză. 

Emmanuel nu reuşi decât să desprindă lanţul gros din tavanul coşcovit al chiliei de negocieri. Drept efect, Sydonay se prăvăli cu un zgomot surd, dar adânc, peste masă rupând ceea ce mai rămăsese din ea. Regina Infernului începu să râdă din nou ca apucata, susţinută fiind în vocalizele ei de myriadele de suflete pe care le absorbise de-a lungul eonilor de activitate ecumenică. Văzându-se constrâns de situaţia de urgenţă creeată, Emmanuel îi aplică un plasture în cel mai veritabil stil emo, spre a-i reda liniştea atât de necesară tuturor sufletelor, indiferent de regnul lor de provenienţă. 

“Era musai!”făcu Emmanuel şi se duse la uşă ca să verifice dacă vreun colocatar remarcase bairamul nephilimic care se dezlănţuise în modesta lui odaie. Nu se auzi niciun zgomot, exceptând respiraţiile reţinute a zeci de Puteri, de diferite ranguri şi orientări doctrinare, care se îngrămădiseră în faţa uşii chiliei prea-cucernicului Emmanuel, Heruvimul Cetăţii Cereşti Eterne. 

“Ce deştepţi se cred, zdrenţăroşii, dar dacă au impresia că pot să fie mai şmecheri şi mai perverşi decât mine, atunci se înşeală amarnic!”îi şopti el lui Sydonay care se zbătea pe podea asemeni unui peşte pe uscat. “Poate dacă le voi da drumul ăstora înăutru o să te fac să-ţi goleşti maţele şi o să recuperez cheia ca să te fac scăpată de aici! Crede-mă, ăsta nu este un loc în care să vrei să te mai întorci, nici măcar odată la un ciclu cosmic!” 

Auzind aceste ameninţări blasfemiatoare şi potenţial profanatoare, Sydonay începu să sâsâie şi să urgisească, fapt care-l derută pentru câteva momente pe Emmanuel, care începu să caute şoareci printre crăpăturile podelei. 

“Poate că ar fi mai bine sssssă comunicăm prin clipiri de ochi!”îi sugeră el invitatei sale.”Deci vrei să vină norodul sau stăm aici până la Ziua Judecăţii?” 

Jos, mult mai jos, în spaţiile abisale ale Avernului, bunul Bune tocmai îşi terminase o altă zi de lucru, şi, fredonând plin de voie bună o incantaţie druidică, îşi securiza uşa cavoului de lucru cu o mână, în vreme ce în cealaltă îşi purta elegant halatul de serviciu, chirurgical, de culoare verde-limè. Pe aleile subterane ale acestui non-spaţiu se perindau zeci de figuri demonice, într-o alegorie complexă, fiecare având o sarcină sau o destinaţie precisă. Stolas, de exemplu, se precipita pe scările care conduceau către catul imediat superior, cu eterna lui ţinută ravisantă, de corb recent deshumat, purtând în ghearele lui lăcuite şi ojate capul vorbitor al altui nelegiuit. După accent şi după debitul verbal nu putea să fie altul decât Socrates. 

“Şi când Aristocles, ingratul meu eromenes, a spus, în "Politeia": “kateben tou Piraia!”, să ştiţi că a minţit cu înverşunare, pentru că eu voi avea de-a pururi alibiul de mă fi găsit în acea perioadă sub directa supraveghere a soţiei mele, buna Xantipa!”protestă el, plin de elocinţa caracteristică, care şi-l condusese, de altfel, la onorabilul lui sfârşit, otrăvirea cu storcătură de frunze de mătrăgună. 

“Taci, nu vezi că încerc să urc la sublaternii mei care se ocupă de furioşi? Se pare că nu eşti atât de eretic pe cât eşti de zurbagiu, bastard de-al lui Dionyssos ce-mi eşti!”îl apostrofă paternal Stolas, dându-i un bobârnac în tigva cheală şi rezonantă, asemeni unei tobe tribale. 

Foras, o dihanie umanoidă şi albinoasă, mergea agale, având timp să-i dea bineţe venerabilului Agares, care circula regulamentar călăre pe crocodilul lui de lucru, ţinându-şi mâna dreaptă, înmănuşată, întinsă înainte în aşteptarea şoimului său care-şi făcea de lucru în coşul de gunoi de la colţul aleei. Foras tracta după sfinţia sa două pachete de formă umană, însângerate şi înnămolite mai ceva ca la Waterloo, în timp ce reda din memorie citate din "Cartea egipteană a Morţilor". La răstimpuri rare, însă regulate, pachetele umane care greblau aleea în urma lui aduceau completări inoportune, sub formă de negări, reproducerilor din interogatoriul lui Anubis articulate de Foras. 

“Las’ că ne continuăm noi discuţia la etajul de jos!”îşi alintă el, înţelegător, pachetele. 

Bune privi cu empatie peisajul citadin care se derula prin faţa retinelor celor şase ochi ai săi, localizaţi în cele trei capetele, şi-şi urmă drumul spre popota de serviciu, un restaurant cazon extrem de ospitalier şi cu meniuri din cele mai diversificate. 

Ajuns în faţa cantinei unităţii, o construcţie trainică, cu structura de rezistenţă din femururi omeneşti de cea mai bună calitate, tinere şi bine crescute, şi cimentată cu intenţii bune concretizate în aur, dădu la o parte uşile batante şi păşi în holul principal arborând o mină tonică, demnă de un funcţionar infernal de cea mai joasă speţă şi specie, ceea ce cu modestie şi recunoştea că este. 

Îşi salută comesenii cu parşivenie şi se aşeză la o masă de spiritism din schelet de mamut. 

“Meniul obişnuit!”gesticulă el către chelneriţa împieliţată care se proţăpise lângă masă. Era o tânără draciţă îndrăcită, înaltă de un metru şi nouazeci de centimetri, şi care-şi purta cu circumspecţie masca de gaze pe moacă, spre a se proteja de damful specific al muşteriilor ei, regulaţi sau neregulaţi. Tânăra se înclină cu graţie, atingând cu vârfurile celor opt sfârcuri ale ei podeaua îmbibată de pământul şi de excrementele unui întreg cartier.

”Clientul nostru, stăpânul nostru!”îngână ea potrivit regulamentului interior al stabilimentului, după care se răsuci ca un titirez pe două picioare şi se făcu nevăzută în spatele draperiilor rufoase, din lenjerie purtată, ale bucătăriei. 

Contemplând aripioarele dorsale ale chelneriţei bunul Bune îşi aminti de tinereţea sa, adică de perioada din veşnicia lui de dinaintea însurării lui cu Moldaminia, vremuri când Bune obişnuia să-şi polenizeze sămânţa lui cea nobilă şi inepuizabilă atât la suprafaţa pământului, cât şi sub el, pentru o mai bună fertilizare a solului.

Gândurile îl purtară către noaptea de pomină petrecută la staţiunea balneo-climaterică de la Sodoma, unde turiştii puteau să facă împachetări complete şi definitive cu ciment. Acolo, într-un cămin umil, dar primitor, ţinut de trei surori, se întrecu pe sine însuşi doborând recordurile mondiale şi olimpice la performanţă erotică indoor. Euterpe şi Urania, căci şi despre ele este vorba, îl omeniră şi îl îndraciră în cel mai autentic stil elenic şi pan-european. Întâi îl unseră cu ulei de măsline, după care începură să-l maseze pe întreg corpul, precum nişte adevărate profesioniste ce se găseau. Salivând necontrolat prin cele trei guri de foc ale sale, Bune nu se mai putu stăpâni şi o înşfăcă pe Urania de talie, o întoarse cu spatele, şi îi făcu ceea ce un drac de bărbat ar trebui să-i facă unei femei de femeie, cu o mică diferenţă de loc datorată impreciziei trebuinţei urgente. Euterpe, spre a nu-şi nesocoti reputaţia, i se cocoţă pe spinare şi, înfingându-şi gleznele în coapsele armăsarului demonic, începu să chiuie şi să dea din mâini precum o prinţesă din basmele chinezeşti cu dragoni. Polyhymia, sora mai vârstnică a celor două, îşi făcu simţită prezenţa lipindu-şi sânii generoşi de feţele ducelui iadal. Bune începu să lingă şi să scoată limbi de foc, greşind din când în când cadenţa, spre extazul masochist al Polyhymniei, care era polimorfă. După ce termină cu Urania, Bune o înşfăcă pe Polyhymnia, care, având atuul experienţei, îşi lepădase hainele încă din curte, păşind în casa părintească aşa cum intrase pentru întâia dată, nepurtându-şi cu sine decât iubirea pentru bărbăţie şi cordonul ombilical. De data asta locul cordonului fusese luat de un bici noduros, bun să hrănească cu jar întreaga stirpe a lui Bune. Bravul duce asuric zăbovi între sânii ei, în vreme ce veterana îl izbea cu însufleţire peste fesele domniei sale, fese care sugerau două semiluni mâncate de vârcolaci.

“Nu mai da mamă că ţi-o da şi eu cât oi putea!”scâncea, ca un prunc, Bune. Din cauza trepidaţiilor Euterpe se prăvăli de pe grumazurile dragonului chinezesc şi ateriză pe podeaua dureros de tare a Sodomei cotidiene. O coadă zdravănă i se încolăci de mâini şi de picioare şi o urcă fedeleş în pat, unde Urania, devenită geloasă, purcese să-i pice ceară pe abdomen şi să-i dezmierde degetele de la picioare cu acul de cusut. 

Una peste alta, a fost o noapte memorabilă, un motiv în plus în virtutea căruia a doua zi Sodoma avea să fie rasă de pe faţa pământului.

“Masa Excelenţei Voastre!”lătră chelneriţa, dezvelindu-şi dinţişorii aliniaţi simetric, pe patru rânduri suprapuse. 

“Mulţumesc, dragă!”zâmbi ducele adoptând o figură serioasă, aşa cum se cuvenea într-un loc public şi într-o calitate oficială. 

Intestinele aburinde cu garnitură de mere de-ale lui Adam îl îmbiară să-şi abandoneze amintirile şi să se aştearnă la mâncat. Chiar în clipa în care mirosea un maţ mai apetisant, un strigăt ascuţit se sparse de pereţii cantinei. 

Ceva important urma să se consume. Un lucru cu greutate istorică se va întâmpla. Dar care ar mai putea să fie acesta? 

                                             Va continua