Un roman de mitologie urbană 5

Emmanuel intră în chilia lui de lucru decis să o facă pe mult-stimata lui Sydonay să-şi borhotească cheile de la lanţurile care o ţineau captivă într-un loc străin pornirilor ei. Sau poate că locul respectiv nu-i era chiar atât de străin. La văzul figurii heruvimice sosinde Sydonay începu să se zbată cu desperare, ca o sirenă prinsă în mrejele nesimţite ale pescarilor profesionişti.

“Ce mai faci, draga tatei?”o alintă Emmanuel, înţelegător. “Îţi manifeşti bucuria venirii celui sfânt în conformitate cu natura ta, aşa cum fiecare făptură o face la văzul celor divine?”

Drept răspuns, Sydonay îngăimă un mesaj non-inteligibil, pe care nici măcar Emmanuel, cu nenumăratele lui masterate şi doctorate în xeno-lingvistică şi în angelo-lingvistică, nu izbuti să-l decripteze.

Plin de bună-voinţă, Emmanuel începu să-i picteze gloriosul trup de slavă cu vopsea roşie, spre nedumerirea şi stupefacţia acesteia, care intră într-o fibrilaţie vecină entazului mistic.

“Stai locului, scumpa mea!”o povăţui Emmanuel, generos. “Căci nici cele divine nu se pot plăsmui acolo unde lipsesc buna intenţie şi liberul arbitru!”

Rostind acestea, Emmanuel îşi reluă voios operaţia de vopsire a corpului invitatei sale în culorile atmosferei cythereene, nesocotind protestele îndreptăţite, deşi murmurate din poziţii din ce în ce mai contorsionate, ale lui Sydonay.

“Se pare că nu prea savurezi harul meu artistic!”o mustră Heruvimul, sincer decepţionat. “Atunci, ca să-ţi mai treacă supărarea şi ca să-ţi uşurez digestia, o să continuu a-ţi povesti despre cele petrecute la ilustra curte regală a şi mai ilustrei Cleopatra, faraonul întregului Egipt, de Sus şi de Jos!”

Bolboroselile protestatare ale frescei vivante de pe podeaua putrezindă a biroului lui Emmanuel exprimau însă, ca de la începutul veacurilor, o tendinţă contrară intenţiei purificatoare a făpturii de lumină.

“Deci, cum spuneam, mă aflam într-un sejur care se părea că, din motive obiective în subiectivitatea lor, avea să se prelungească pentru o perioadă nedeterminată de timp, acest lucru fiind posibil prin bună-voinţa amfitrioanei mele, regina Cleopatra.

Trâmbiţele răsunară cu putere în palatul regal anunţând iminenta sosire a Eminenţei sale, Caesar, imperatorul Imperiului Roman. Mulţimea de supuşi şi de curteni forfotea în toate direcţiile permise de fizica aflată în vigoare la vremea respectivă, exprimând astfel tensiunea premergătoare venirii Înălţimii sale. Cât despre mine, se pare că mă uitaseră răstignit pe orizontală, între doi ţăruşi din lemn înfipţi în nisipul fierbinte, suspendat la un metru deasupra nivelului solului şi cu transpiraţia şiroindu-mi din toate orificiile mele sudoripare.

“Şi cu ăsta ce facem, Zeitatea voastră?”avea să întrebe un curtean mai gras şi mai obraznic.

“Ascundeţi-l numaidecât, nemernicilor şi incompetenţilor!”răcni regina precum o leoaică rănită la picior de limba aspră a unui leu neexperimentat.

“Am înţeles, Divinitatea Voastră încarnată!”se prosternă el, într-un exces de etichetă, atingând cu nesfârşitele lui burţi nobiliare dalele de marmură albă care delimitau curtea interioară, în stil roman, în care mă confinaseră după noaptea de graţie petrecută sub Cleopatra.

Doi curteni mai masivi, mai mult goi decât îmbrăcaţi şi mai mult morţi decât vii, judecând după damful pe care-l emanau trupurile lor, mă desfăcuseră de pe proţapul amator improvizat în atrium-ul palatului şi mă duseseră într-una dintre camerele de la subsolul imobilului, potrivit celei mai fidele tradiţii egiptene, din câte citisem eu despre cultura patriei Cleopatrei. Ajunşi acolo, mă aruncară în beznă, fără să se mai obosească să mă desprindă de parul de care-mi fuseseră priponite membrele.

Chiţăiturile deloc erotice ale şobolanilor din imediata mea vecinătate mă făcură să-mi dispară orice poftă de sex, poftă cât se poate de îngerească, care mă însoţise în cuget şi în simţiri pe toată durata suspendării mele în curtea palatului, lucru care nu ar trebui să te mire tocmai pe tine, buna mea ascultătoare concupiscentă, cât timp curtenele erau chiar mai numeroase decât curtenii, iar portul egiptean din perioada evocată era înnebunitor de sumar, având menirea de a te trezi chiar şi din morţi. Însă atunci, îţi jur, chiar că-mi dispăruse orice chef de reproducere, cunoscând apucăturile barbare ale acestor rozătoare neduse pe la templu. Unul dintre aceste minunate animale ale Domnului tocmai se apropiase de nasul meu cel acvilin, aproape acelaşi cu cel pe care-l poţi întrezări şi tu de sub bondage-ul tău facial, vrând să-mi demonstreze in vivo care era scopul în virtutea căruia fusese creeat.

Tocmai când binecuvântatul mamifer se pregătea să se înfrupte regeşte din prea-plinul organului meu olfactiv, uşa celulei se dădu la perete şi înăuntru intră o femeie cu pielea neaşteptat de albă pentru o egipteancă şi sulemenită mai ceva decât bărbaţii.

“Deci tu eşti invitatul special al reginei!”ţipă ea isterică şi începu să ţopăie ca o şobolancă ridicată pe două picioare prin graţia nesfârşită a Creatorului.

“Eu sunt!”şoptii eu, neştiind dacă să mă bucur că am scăpat de mutilare sau să hohotesc cu lacrimi de crocodil.

“Regina m-a consiliat să mă ocup de tine pe durata şederii lui Caesar la palat!”rosti ea, păşind cu mişcări graţioase, de felină, pe podeaua mucegăită a celulei.

”Dar unde este lumânarea aia, ca să te pot vedea mai bine!”se enervă ea, lovind cu palmele în peretele plin de igrasie al camerei de remodelare.

“Nu există niciun fel de lumânare aici!”încercai eu s-o edific.

“Deci mă contrazici!”spumegă ea, înroşindu-se la faţă ca un guvid pus la fiert.

Până să apuc să-mi dau seama ce se întâmplă, curteana ajunse în dreptul meu, mă încălecă ca pe o cămilă şi, punând piciorul în prag, adică aşezându-mi-se cu talia ei de aspidă pe faţa mea horcaindă, mi se adresă scrâşnind:

”Numele meu este Hathor, iar dacă eşti egiptean, aşa cum ai avut tupeul să o minţi pe regină, ar trebui să ştii cam cu ce este responsabilă zeitatea al cărei nume îl port!”

“Ştiu!”şuierai eu din adâncurile poverii divine care mi se aplicase pe chip pe nepusă masă.

Ulterior, împreună cu doi gardieni mascaţi în şacali, curteana mă conduse, fără proţap, în afara celulei, spre nespusa mea bucurie, care se dovedi curând ca fiind pripită şi nejustificată. Iar aceasta deoarece, în loc să mă escorteze în afara temniţei regale, dădurăm colţul spre un palier învecinat, unde mă îmbrânciră într-o celulă mai încăpătoare şi mai modernă, însă infinit mai înfiorătoare. Paturi şi mese din metal, ornate cu tot felul de obiecte, pârghii şi scripeţi, în privinţa cărora aveam o intuiţie, în parte mistico-extatică, în parte artistică, că nu erau tocmai decorative, ne aşteptau acolo cu aşternuturile din bambus şi din mătase întinse, de mă apucă un misterium tremendum mai ceva decât atunci când avusesem ultima întrevedere inter-personală cu Şefu’ ăl mare.

Aici Anubişii mă fixară de un pat de mumificare antumă, după care închiseră uşa în urma lor, înmânând cheia celei care-şi spunea Hathor.

“Deci, să înţeleg că vrei să avem o discuţie între patru ochi, feriţi de tumultul cetăţii!”tachinai eu terenul, făcându-mi singur curaj.

“Poţi să spui şi aşa!”încuviinţă Hathor.”Norocul tău este că regina mai are nevoie de serviciile tale şi după, aşa că discuţia noastră nu o să fie chiar ca la carte! Cred că o să mă înţelegi dacă ai citit "Cartea egipteană a morţilor"!”

Drept să-ţi spun, adevărul este că formaţia mea iudeo-creştină şi abrahamică nu-mi oferise o cunoaştere aprofundată a ereziilor politeiste egiptene, însă în acele momente îmi regretam nespus ignoranţa, adevăr exprimat cât se poate de transparent de faţa mea, care căpătase, poate şi din cauza absenţei machiajului, un aspect cadaveric, potrivit, pe de altă parte, contextului în care mă găseam ancorat.

Ca reacţie la verbigeraţia lui Emmanuel, Sydonay se târî până în colţul iatacului heruvimic şi începu să se lovească cu capul de podeaua troznindă, ameninţând astfel să afecteze structura de rezistenţă a întregului edificiu.

“Şezi frumos, draga tatei, şi află de la mine că dacă vrei să-mi faci pe plac şi să-ţi vomiţi cheia nu ai ales procedeul cel mai potrivit!”o consolă Emmanuel, îngenunchiind cucernic la capul şi la picioarele oaspetei sale.

“Nu vrei puţină ambrozie?”o ispiti el generos, punându-i în dreptul nasului un castron aburind care conţinea o fiertură maronie ce ar fi făcut orice moment escatologic inutil.

Drept răspuns, Sydonay îşi schimbă direcţia de lovire a capului, izbindu-l cu tigva în tâmple şi făcând-o pe biata Putere cerească să vadă stele verzi în loc de găuri negre.

“Cum preferi, dar să ştii că altfel nu văd cum o să-ţi scoţi cheile!”

Sydonay eliberă un râset sardonic, în mod sigur de provenienţă infernală, deşi instrumentat graţie coardelor vocale fabricate şi acordate în Paradis, la curtea singurului Zeu, după cum însuşi Emmanuel trebuia să admită.

“Atunci, dacă vei binevoi să-ţi bagi minţile la loc în căpşorul tău divin, vom continua cu istorisirea pe care o începusem şi care o să-ţi releve aspecte noi din culisele istoriei universale, aspecte fără de care, mai mult ca sigur, faptele nici nu ar fi apucat-o pe făgaşul ştiut de toţi!”

“Aşadar, până să apuc să pretind că aş fi citit lucrarea cu pricina, Hathor, mai şireată decât mine şi la faza asta, apucă de una dintre manetele aflate la capătul patului şi începu să răsucească voioasă de ea, asemeni unei moire elene care-ţi toarce firul destinului până la rupere.

Încet, dar sigur, corpul mi se întinse progresiv, încât aveam senzaţia că pământul este realmente plat, după cum ne învaţă Inchiziţia, şi nu sferic, după cum aveau să afirme continuatorii egiptenilor.

“Să ştii că pot să recuperez lectura asta!”intervenii eu, gândindu-mă că nu mai am nimic de pierdut, chiar dacă îndrăznesc să iau cuvântul.

“Bingo!”scuipă veselă Hathor. “Drumul spre nisipurile mişcătoare este pavat cu intenţii bune! Nu putem să lăsăm un venetic să ne părăsească fără a-şi fi corectat greşelile!”

Zicând acestea, Hathor sări pe mine, ca ispita pe cel care-a întrezărit strălucirea supra-firească de la capătul tunelului, şi începu să mă călărească cu râvna unei văcăriţe texane care nu mai trecuse pe acasă de la Războiul de Secesiune.

Datorită trepidaţiilor luetice ale corpului ei bine lucrat de apele Nilului, haina care-i acoperea mijlocul îi alunecă pe jumătate, dezvelindu-i sânii ce-i îndreptăţeau numele. Nu ştiu dacă datorită tendinţelor masochiste inerente oricărui înger sechestrat în chilie cu eonii sau, pur şi simplu, prin triumful frumuseţii asupra durerii şi a nedreptăţii, dar ştiu că, în acele momente, propriile mele pârghii începuseră să se rotească şi nu mai era nici un chip ca ele să fie oprite.

Observându-mi reacţia, pe cât de omenească, cu atât mai mult de îngerească, Hathor îşi înteţi frecuşul reuşind să se despoaie cu totul de haina ei nobiliară, dând astfel glas chemării străbunilor, a căror reprezentantă şi era. Până să-mi dau seama dacă Amun Re însuşi a năvălit în celulă, iluminând-o complet, experta în machiaj şi în mumificare egiptene se prăvăli asupra mea în costumaţia de sclavă á la Eva şi, printre lovituri şi profanări, mă converti la religia ei, oricare ar fi fost aceea.

Când mosorul se opri din tors, iar ugerele se detensionară cuprinse de răceala post-orgasmică, aveam să descopăr un tablou destul de diferit de cel pe care-l văzusem înainte ca temnicera mea să se năpustească asupra rămăşiţelor mele pământeşti care fuseseră aruncate acolo, în adâncul peşterilor lui Hathor, de torentele furiei Cleopatrei.

Mai exact, Hathor zăcea într-o rână, pe patul mustind de curele rupte şi încâlcite, asemeni unui cuib de cobre, cu trupul sclipindu-i de furtuna cristalizată a nopţii, în timp ce eu mă odihneam pe podea, pe burtă, nemaiştiind nici cum ajunsesem acolo, nici ceea ce se întâmplase în tot acest timp. Pentru reîmprospătarea memoriei mele a fost necesar efortul concertat al tuturor melo-terapeuţilor cereşti, însă asta este o altă discuţie!

Când tocmai mă pregăteam să-mi servesc micul dejun, care-mi fusese strecurat înăuntru prin deschizătura îngustă de la baza uşii, un zgomot nemaiauzit se îmbibă în pereţii sanogeni ai închisorii, vestind începutul derulării unui alt eveniment extrem de important.

Însă despre acesta, draga mea Sydonay, cât şi despre faptele care vor urma acestora, îţi voi povesti mâine, atunci când, cu forţe noi, vei încerca să-mi dai înapoi ceea ce-mi aparţine pe drept, adică cheia temniţei sufletului tău!”

Spunând acestea, Emmanuel se ridică de lângă ascultătoarea lui siderată, pe jumătate inconştientă din cauza dracilor, pe jumătate extaziată din cauza conţinutului narativ al relatării, şi părăsi odaia trântind ferm uşa în urma lui.

                                 

                                                    Va continua