Religiile Japoniei

Japonia contemporana este, din punct de vedere religios, un mixaj de shintoism si buddhism Zen, prima fiind o credinta ancestrala animista si politeista, ceea de-a doua, versiune cea mai compozita a buddhismului, una care a fost importata sub forma buddhismului coreean Son, la randul sau derivat din buddhismul chinez Ch’an, influentat de buddhismul original, indian.

Astfel, in Japonia actuala exista o practica religioasa sincretica, ce combina credintele originare Shinto, care constituisera singurul cult religios al samurailor, cu cele Zen. Totusi, desi formal majoritatea populatiei este afiliata unui templu Zen sau Shinto, japonezii se declara, in cea mai mare parte a lor, ca fiind indiferenti fata de fenomenul religios.

Buddhismul Zen difera metodologic si terminologic de celelalte forme ale buddhismului, insa doctrina subsecventa acestei metafizici dharmice este identica cu cea din subcontinentul indian. Cred ca nu se poate vorbi despre Zen in termeni radical diferiti fata de celelalte forme ale buddhismului. Pe de alta parte, buddhismul, ca si hinduismul sau jainismul, reprezinta metafizici, si nu sisteme religioase, ceea ce inseamna ca, stricto sensu, doar shintoismul este singura religie nipona, si inca o credinta care contine elemente animiste, deci pre-religioase. Shintoismul este insa un sistem complex de credinte populare, care presupune un intreg pantheon de divinitati, principale si secundare.

De exemplu, divinitatile japoneze kami sunt comparabile cu divinitatile deva ale pantheonului hinduist din India, Sri Lanka, Nepal, Pakistan, Bangladesh sau Bhutan. Exista, implicit, similitudini intre kami din shintoism si boddhisattvas din buddhism, insa acestea sunt doar unele de ordin strict ierarhic deoarece divinitatile din shintoism sunt date oamenilor spre a fi venerate, existand o diferenta neta de natura intre planul mundan si cel supra-sensibil, in vreme ce conditia de boddhisatva, arhat, tulku, ba chiar si cea de buddha, sunt accesibile virtual oricui, prin eforturile voluntare depuse de-a lungul reincarnarilor succesive.

Cred ca un element central al shintoismului il constituie cultul solar al zeitei Amateratsu, una dintre cele mai importante divinitati ale religiei ancestrale japoneze. Credinta potrivit careia Imparatul este descendentul pamantean al lui Amateratsu, asemanatoare cultului solar al henoteismului egiptean, in care fiecare investitura de putere a faraonului constituia o reinnoire a liniei dinastice Osiris-Horus, este de sorginte evident shintoista, ea reprezentand coloana vertebrala a conceptiilor religioase japoneze.

In acest peisaj religios traditionalist, insa preponderent Shinto, buddhismul constituie doar o forma de manifestare spirituala umana, fara a avea insa implicatii in viata politica.

Cred ca scriitori precum Yukio Mishima au avut meritul de a sintetiza paradigmatic esenta spiritualitatii nipone, opera acestuia fiind marcata atat de fondul Zen al culturii japoneze, cat si de traditiile shintoiste, care sustinusera tara din punct de vedere politic, garantand caracterul divin al liderului statului si asigurand samurailor, in calitatea lor de protectori ai ordinii, baza ideologica necesara.

Buddhismul Zen, spre deosebire de variantele mai vechi ale buddhismului, care opereaza in alte zone ale Extremului Orient ori in subcontinentul indian, se bazeaza intr-o masura semnificativa pe celebrele sale koan-uri- citate criptice cu caracter sapiential si metafizic, care sunt teme de meditatie. Probabil ca aceste koan-uri sunt modalitatile specific japoneze de a focaliza gandirea in scopul concentrarii energiei psihice- ekagrata-, ele prezentand particularitatea de a determina concentrarea mintii asupra unei problematici de cele mai multe ori obscure si dificil de elucidat, si nu doar asupra unui cuvant sau unei silabe mantrice, ca in formele indiene ale buddhismului.

Insa pentru a face mai mult decat un excurs in religia japoneza ar fi necesar sa apelez la o baza bibliografica ampla si la subtilitati doctrinare, caracteristice atat buddhismului cat si shintoismului, fapt care nu constituie obiectul articolului de fata.

Back to top